ȚISTUI, țistuiesc și țistui, vb. IV. 1. Tranz. A impune cuiva tăcere (folosind exclamațiile «țist», «st» etc.). Jandarmii vorbeau tare... Cei de lîngă rănit îi țistuiră. SADOVEANU, B. 287. ◊ Intranz. Jder se roti cu brațele în jurul lui, țistuind și poruncind tăcere. SADOVEANU, F. J. 161. El avea oroare să deranjeze publicul într-o sală plină cu becurile stinse, cînd toți țistuiesc la scîrțîitul pașilor. C. PETRESCU, O. P. II 216. ♦ A domoli, a potoli. (Cu pronunțare regională) Moș Petrache îl țîstuia încet, încetișor, ca pe un cățel care latră de pomană. POPA, V. 89. 2. Intranz. (Rar, despre gloanțe) A șuiera. A țistuit un roi de gloanțe. C. PETRESCU, Î. II 34.