țintitor, ~oare [At: AR (1829), 40²/12 / V: (îvr) ~tăt~ / Pl: ~i, ~oare / E: ținti + -itor] 1 a (Îvr; îf țintător) Care servește la fixare. 2-3 sm, a (Persoană) care țintește cu o armă. 4 a (Înv) Care este îndreptat împotriva cuiva sau a ceva. 5 a (Înv; d. privire) Fix și stăruitor. 6 a (Înv) Care aspiră la ceva.