ȚINGĂU, țingăi, s. m. (De obicei depreciativ) Tînăr abia trecut de vîrsta copilăriei; flăcăiaș. O urma un fel de țingău adus din spate și cam deșelat, cu ochi încercănați și sticloși. M. I. CARAGIALE, C. 20. Tu nu ai un țingău de flăcău de însurat? ȘEZ. I 149. (Cu pronunțare regională) Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf, dar nici prea țîngău; om tocmai în puterea vîrstei, frumos și arătos. CARAGIALE, S. N. 13.