țigmandău sn [At: ALIL 1983-1984, 464 / V: ~mân~ (Pl: țigmândăuri, țigmândaie), ~măn~, țimân~, ~da (Pl: țigmanadale^[1]), ~dane sfp, țug~, țugmân~ / Pl: ~ri, ~daie / E: ns cf țigmanău] (Mol) 1 Vârf ascuțit și înalt de deal, de munte, pietros, de obicei neîmpădurit. 2 Muchie ascuțită de munte. 3 Stâncă ascuțită.