șteap (Munt. vest, Olt.) m., pl. epĭ, și știp (Trans). m. (germ. stab, pron. Și ștap, băț, de unde și sîrb. štap. Dac. 3, 709 și 746). Băț de azvîrlit după oĭ, după poame ș. a. Cotor de plantă rămas în pămînt după cosit orĭ secerat (rev. I. Crg. 5, 375): asemenea glugilor de strujenĭ într’un răstav de ștepĭ (despre un steag între baĭonete. CL. 1913, 826). Ghimpe: un șteap intrat în labă.