2) învăț, a -á v. tr. (lat. *in-vĭtiare, d. vĭtium, vițiŭ; it. invezzare și avvezzare, a deprinde, sard. imbitssare, pv. sp. [en]vezar, vfr. envoisier, pg. vezar, înț. pmt. a fost „a deprinde la ceva răŭ”, apoĭ numaĭ „a deprinde”, apoĭ „a instrui”. – Învăț, învețĭ, învață; să învăț, să învețĭ, să învețe). Instruĭesc, îl deprind pe altu să scrie și să citească orĭ să facă alt lucru: profesoru îĭ învață pe elevĭ latinește (latina, matematica, desemnu, dansu, scrima), ofițeru îĭ învață pe soldațĭ călăria (ochirea, lupta), cizmaru îl învață pe ucenic cizmăria. Sfătuĭesc, îndemn: el m’a învățat să muncesc, să fur. Dresez: învăț un cîne să sară pin cerc. Mă instruĭesc, studiez, capăt știință: elevu învață latinește cu profesoru (saŭ de la profesor). V. refl. Mă deprind, ĭaŭ un obiceĭ: m’am învățat să beaŭ ceaĭ, să fumez. Învăț minte pe cineva, îl regulez, îl pun la regulă, îl pedepsesc pentru îndrăzneală: Cezar l-a învățat minte pe Ariovist. Mă învăț minte, mă cumințesc, mă astîmpăr: Ariovist s’a învățat minte după ce l-a învins Cezar.