ÎNVERȘUNARE, înverșunări, s. f. Acțiunea de a se înverșuna și rezultatul ei; întărîtare, pornire pătimașă, mînie; p. ext. hotărîre neclintită. A înțeles înverșunarea muncitorului să nu piardă o palmă din ogor, scurmîndu-l, stropindu-l, îngrășîndu-l și storcînd toată vlaga din el. C. PETRESCU, A. 392. În vocea și cuvintele lui sună un fel de înverșunare. ARGHEZI, P. T. 58. Grigore nu mai voia să se amestece, văzînd înverșunarea bătrînului. REBREANU, R. I 86. ◊ Loc. adv. Cu înverșunare = a) cu furie, cu mînie; cu patimă, pătimaș. Puteam numiri defăimătoare În gîndul meu să-ți iscodesc Și te uram cu- nverșunare, Te blestemam, căci te iubesc. EMINESCU, O. I 212; b) cu hotărîre neclintită; ferm, îndîrjit. Se opuse cu înverșunare tuturor planurilor. CAMILAR, TEM. 218. – Variantă: învierșunare (ODOBESCU, S. III 18) s. f.