ÎNVENINA, înveninez, vb. I. Tranz. 1. A omorî cu ajutorul veninului; a otrăvi. Teme-te de paserea dracului, căci n-o poți învenina... cunoaște otrava. SADOVEANU, D. P. 42. ♦ A vicia umplînd de venin, făcînd să conțină venin. În capătul pădurii ne așteaptă un balaor groaznic care înveninează văzduhul cu suflarea lui. POPESCU, B. II 17. ◊ Refl. Fig. Sînt bolnav de inimă și de ficat și, dacă mă turbură cineva, mi se înveninează sîngele. SADOVEANU, M. C. 18. 2. Fig. A face ca o situație să devină neplăcută, greu de suportat, plină de amărăciuni. Rogojinaru, deși avea replica gata, ca să nu mai învenineze lucrurile, se mulțumi să mormăie ceva în farfuria lui. REBREANU, R. I 41. Aducere-aminte a celor doisprezece coconași îl supăra neîncetat și îi învenina toate plăcerile. NEGRUZZI, S. I 87. ♦ (Cu privire la persoane) A face să simtă chinuri sufletești; a amărî, a înrăi. Mereu mă înveninează și mă împunge că m-am măritat cu taică-tău. DUMITRIU, N. 42. – Variantă: venina (ISPIRESCU, L. 396, PANN, P. V. I 122, PISCUPESCU, O. 42) vb. I.