însă c [At: CORESI, EV. 621 / E: ml ipsa] (Adversativ) 1 Cu toate acestea. 2 Totuși. 3 Dar. 4 Pe de altă parte.

ÎNSĂ conj. 1. (Cu sens adversativ; leagă două propoziții sau două părți de propoziție, fără a fi totdeauna primul cuvînt al propoziției sau al grupului de cuvinte pe care îl introduce) Cu toate acestea, totuși, dar. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. O, șoptește-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. NEGRUZZI, S. I 15. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste și amare. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Învechit, precedat de «dar», «și», «ci» etc.) Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție, și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56. Potera l-a-ncunjurat, Și burduf mi l-a legat. Dar, lui însă, nu-i păsa, Ci mustața își răsucea. ȘEZ. V 94. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. Pe asigurările astea însă nu prea conta. REBREANU, R. II 66. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2.

ÎNSĂ conj. (exprimă un raport adversativ și leagă părți de propoziție, propoziții sau fraze) Dar. El lucrează încet, însă bine. /<lat. ipsa

însă conj. exprimă o opozițiune mai energică decât dar și se pune după vorba inițială: ea însă a venit. [Feminin dela îns=lat. IPSA: pronume devenit conjuncțiune (cf. adins)].

însă conj. adversativă (d. lat. ipsa ca și însu). Dar (dispărut din limba vorbită): eŭ am plecat, el însă (orĭ însă el) a rămas.

îns, ~ă [At: HURMUZACHI, XI, ap. DA ms / Pl: înși, ~e / E: ml ipsus, ipsa (ipse)] 1 ppr (Precedat de pp „întru” sau „printru”; art.) Dânsul, dânsa. 2pî, aî (fp) Înseși. Ele însele. 3 smf (Îvr) Individ. 4 av (înv) Chiar.

însă conjcț.

însul pr. m., pl. înșii; f. sg. însa, pl. însele

ÎNSĂ conj. 1. v. dar. 2. v. ci. 3. dar, numai, (prin Transilv.) pedig. (Ești bună la suflet, ~ nu mă prea iubești.)

ÎNSĂ conj. 1. dar, totuși. (Aș vrea să te cred, ~ am unele îndoieli.) 2. ci, dar, numai, (reg.) fără, (Ban. și Transilv.) ma. (Nu-i prost cine dă, ~ cel ce rabdă.) 3. dar, numai, (prin Transilv.) pedig. (Ești bună la suflet, ~ nu mă prea iubești.)

îns (însă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).