ÎNSOȚIRE, însoțiri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) însoți; întovărășire, acompaniere. 2. (Învechit) Faptul de a se căsători; căsătorie. Nu știu. Mi-i dragă fata. Am avut o nădejde de însoțire. SADOVEANU, O. VII 64. Văd niște mari piedici la însoțirea noastră. NEGRUZZI, S. I 19. A fost o-nsoțire ce trăia-n iubire. PANN, P. V. I 53. ♦ Nuntă, cununie. Toți zeii fură martori la însoțirea lor. ISPIRESCU, U. 11.