ÎNNOBILARE, înnobilări, s. f. Acțiunea de a înnobila. 1. (În orînduirea feudală) Acordare a unui titlu de noblețe. Ceea ce este esențial în evoluția figurii acestui revoluționar nu este momentul înnobilării sale, ci faptul că el a pornit de jos, ca fiu al poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 9/1. 2. Fig. (Despre oameni sau despre manifestările și înfățișarea lor) Înălțare, acordare, imprimare a unui caracter mai distins. În literatură și artă, ca și în știință, preocuparea de a avea în centrul activității omul, de a milita pentru transformarea lui, pentru înnobilarea lui spirituală, constituie o sarcină fundamentală, sarcină care își are rădăcina în concepția clasei muncitoare despre cultură, ca bun al maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 3/4.