ÎNGER, îngeri, s. m. 1. (În credința creștină) Ființă supranaturală considerată ca vestitor al divinității, înzestrată cu calități excepționale de bunătate și frumusețe (și reprezentată în artă sub chipul unui copil sau al unui tînăr frumos cu aripi). Pe umeri simt crescînd aripi De vultur, nu aripi de înger. BENIUC, V. 11. Atît de fragedă te-asameni Cu floarea albă de cireș, Și ca un înger dintre oameni În calea vieții mele ieși. EMINESCU, O. I 117. Și se pare că s-aude prin a raiului cîntare, Pe-ale îngerilor harpe lunecînd mărgăritare. ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Fig. (Ca termen de dezmierdare) Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare. COȘBUC, P. I 49. Trist priveam cum lin te pierzi Printre bolțile-nfrunzite, Înger dulce cu ochi verzi! PĂUN-PINCIO, P. 81. Olga e minunată, e un înger, dar purure tristă. NEGRUZZI, S. I 47. 2. (În expr.) Tare de înger = care nu se lasă intimidat sau înduioșat, care nu cedează; curajos, cu voință fermă, rezistent. Sînt... mulți oameni tari de înger cari nu se tem de nemică. MARIAN, O. I 217. Slab de înger = care cedează ușor, care se descurajează ușor, fricos, timid, fără voință. Slab de înger nu mă știu. GALACTION, O. I 45. Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfînta Duminecă, parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger. CREANGĂ, P. 222. (Rar) A-și ține îngerii = a-și ține firea, a nu-și pierde capul, cumpătul. Ține-ți îngerii... și ce-i vedea, să nu te sperii. DELAVRANCEA, S. 91.