ÎNDUIOȘARE s. f. Faptul de a se înduioșa; duioșie. Intră și s-așază c-o înduioșare de mamă între aceste două suflete nenorocite. VLAHUȚĂ, O. A. 141. Cu glasul plin de lacrimi, de înduioșare cald. EMINESCU, O. I 91. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă. NEGRUZZI, S. I 174. ◊ (Poetic) Îngînat de glas de ape, Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. – Variantă: înduioșire (ALECSANDRI, T. II 103) s. f.