ÎNCREMENIRE s. f. 1. Acțiunea de a încremeni și rezultatul ei; nemișcare, împietrire, neclintire. Se amestecau chemări de paseri: erau cele din urmă călătoare pe șuvoaiele de vînt ale înălțimii, ca pe ape; grăbeau năprasnic spre miazăzi, căci le ajungea din urmă spaima gheții, încremenirea de stîncă a lunilor rele. SADOVEANU, P. M. 88. În solemna încremenire a firii nu se mișca, încet și gînditor, decît doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adîncului. HOGAȘ, M. N. 92. Era o tăcere și o încremenire în tot cuprinsul acela, că te credeai pe-o altă lume. VLAHUȚĂ, O. A. 485. 2. Rămînere în nemișcare (de mirare, de frică, de groază etc.); înmărmurire, înlemnire, consternare. În mulțimea adunată la conacul Vîrnavilor a fost o clipă de... încremenire și tăcere. GALAN, Z. R. 230. Legiuni de zugravi și de pietrari erau osîndiți ca să așterne pe ziduri pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopee vînătorești. ODOBESCU, S. III 80.