ÎNCLEȘTA, încleștez, vb. I. 1. Tranz. (Despre oameni, cu privire la mîini, pumni, fălci etc.) A strînge puternic, ca un clește. Lopătarii surprinși încleștară mîinile pe lopeți. GALACTION, O. I 198. Radu încleștează pumnii înăbușit. CAMIL PETRESCU, T. II 57. Taci! șopti ea încleștîndu-și nervos mîna stîngă pe brațul lui. REBREANU, R. I 221. ◊ Expr. A încleșta (sau, refl., a i se încleșta cuiva) fălcile (sau gura) = a înțepeni (sau a i se înțepeni cuiva) maxilarele; p. ext. a amuți, a nu mai putea vorbi (din cauza unei emoții, a unei boli). Mi se încleștaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi. CAMIL PETRESCU, U. N. 341. O emoție distrugătoare îi încleșta fălcile, bătăile inimii îl sufocau. VLAHUȚĂ, O. A. III 118. ♦ (Cu privire la un obiect, la un instrument) A prinde strîns, ca într-un clește; a strînge cu putere. El tace năuc, încleștînd ruginita-i lopată. TOMA, C. V. 399. 2. Refl. (Despre mîini, p. ext. despre oameni) A se agăța, a se prinde cu putere (de ceva); a rămîne prins (de ceva). Cîteva femei, sălbăticite de spaimă... se încleștează de gîtul vitelor. CAMILAR, N. I 304. Mîinile lui se încleștaseră pe frîu. SANDU-ALDEA, U. P. 16. Biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gîtul lui moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 121. ◊ Fig. Îl părăsise acea putere de luare-aminte care se încleșta de lecție și-i sorbea înțelesul dintr-o citire. VLAHUȚĂ, O. A. I 100. 3. Refl. (Determinat adesea prin «în (sau «la) luptă») A se încăiera, a se lupta cu îndîrjire, corp la corp. Ercule se încleștă la luptă cu Achelou. ISPIRESCU, U. 72. Ei se-ncleștează-n luptă cu-a nemților armată. ALECSANDRI, P. II 159. ♦ Fig. (Despre război, lupte) A crește în intensitate, a se înteți; a ajunge la încăierare generală, la luptă corp la corp. Lupta se încleștase acum crîncenă și stăruitoare. ODOBESCU, S. III 585. Lupta urlă, se-ncleștează. ALECSDANDRI, P. II 16. Și războiul se-ncleștează, mai ucigaș. NEGRUZZI, S. I 122. – Prez. ind. pers. 3 și: încleaștă (BELDICEANU, P. 63).