VÎLVOARE, vîlvori, s. f. 1. Vîlvătaie. Erau în niște poieni ascunse, sub zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vîlvoare de pojar, asfințitul. SADOVEANU, F. J. 366. Cotoiul scoroci focul, făcu vîlvoare și mai mare și fumul înecă pe bietul zmeu. POPESCU, B. III 114. Vîlvoarea focului ce îi încingea, bubuitul și pustiirile tunurilor... amețiră și înspăimîntară pe turci. BĂLCESCU, O. II 43. ♦ Lumină roșiatică, incandescentă. Vîlvoarea roșie de jar lepădat lumina de sub locomotivă. DUMITRIU, N. 98. Soarele încă nu răsărise, dar își creștea vîlvoarea. SADOVEANU, O. A. II 218. Uneori, cerul se încinge pe alocurea în depărtare de o vîlvoare roșiatică, provenită din pîrjol. ODOBESCU, S. III 20. 2. Fig. Nenorocire, primejdie grea. V. foc (II 3). Să scape pe Badiul, Că se află la vîlvoare, La vîlvoare, la păs mare. TEODORESCU, P. P. 544. 3. Vîrtej de apă; viitoare, volbură. – Variantă: vulvoare (ALECSANDRI, P. III 622) s. f.