VISĂTOR, -OARE, visători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care visează, care este înclinată spre reverie, spre meditație; p. ext. (persoană) care este lipsită de simț practic; (persoană) care se dedică unui ideal irealizabil. – Visa + suf. -ător.

VISĂTORIE s. f. (Rar) Predispoziție către visare; stare de visare, de reverie, de meditație. – Visător + suf. -ie.

visător, ~oare [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~oare / E: visa + –ător] 1-2 smf, a (Îdt) (Persoană) care visează (1). 3-4 smf, a (Persoană) care preconizează un ideal și îl trăiește ca pe o realitate vie Si: (îvr) visuitor (3). 5-6 smf, a (Persoană) care este cufundată în visare (11). 7-8 smf, a (Persoană) care este înclinată spre visare (11). 9-10 smf, a (Persoană) lipsită de simț practic. 11 a (D. fizionomia, temperamentul sau acțiunile oamenilor) Care exprimă visare (11).

visătorie sf [At: EMINESCU, P. L. 27 / Pl: ~ii / E: visător + -ie] (Rar) 1 Visare (11). 2 Predispoziție către visare (11).

VISĂTOR, -OARE, visători, -oare, adj., s. m. și f. (Persoană) care visează, care este înclinată spre reverie, spre meditație; p. ext. (persoană) care este lipsită de simț practic; (persoană) care preconizează un ideal și îl trăiește ca pe o realitate vie, care se lasă condus de utopii. – Visa + suf. -ător.

VISĂTORIE, visătorii, s. f. (Rar) Predispoziție către visare; stare de visare, de reverie, de meditație. – Visător + suf. -ie.

VISĂTOR¹, -OARE, visători, -oare, adj. Care visează (2), care este cufundat în visare; înclinat spre reverie, spre contemplație. Tovarășul meu era un om de patruzeci de ani, un om nalt, tăcut și visător. SADOVEANU, O. VIII 7. În faptul dimineții, prin parc, îngîndurată, Se plimbă visătoare Fatma. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut. Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? EMINESCU, O. I 149. ◊ (Adverbial) Fața lui se lămurește, Pare-nduioșat acum... Visător și lung privește Casele de peste drum. TOPÎRCEANU, B. 71.

VISĂTOR², -OARE, visători, -oare, s. m. și f. Persoană contemplativă, predispusă la reverie, la meditație; p. ext. persoană lipsită de simț practic. Cînt nebun de visător îndrăgostit de propria-i ruină. CERNA, P. 150. ♦ Persoană care preconizează un ideal și-l trăiește ca pe o realitate vie (v. vizionar); (peiorativ) persoană care se lasă condusă de utopii. Unde ni-s entuziaștii, visătorii, trubadurii, Să ne cinte rostul lumii și splendorile naturii. VLAHUȚĂ, O. A. 69. Iată ce ne spun visătorii cosmopolitanului. BOLINTINEANU, O. 309.

VISĂTORIE s. f. Predispoziție către visare; stare de reverie, de meditație. O văd cu o visătorie vagă în niște ochi în care se ghicesc lacrimile. MACEDONSKI, O. IV 72. Ochii lui... se pierdură iar în acea intensivă visătorie. EMINESCU, N. 35.

VISĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și substantival 1) Care visează; înclinat spre visare. Persoană ~oare. 2) Care este lipsit de simțul realității; utopic. /a visa + suf. ~ător

visător a. 1. care visează; 2. preocupat de reverii: în mintea’ți visătoare AL. ║ m. 1. cel ce visează; 2. om distrat.

visătór, -oáre adj. Care visează. Contemplativ, preocupat de himere, gînditor, distrat: o minte visătoare. S. m. și f. Ideolog.

!visător adj. m., s. m., pl. visători; adj. f., s. f. sg. și pl. visătoare

visătorie (rar) s. f., art. visătoria, g.-d. visătorii, art. visătoriei

visător adj. m., s. m., pl. visători; f. sg. și pl. visătoare

visătorie (rar) s. f., art. visătoria, g.-d. visătorii, art. visătoriei

visător adj. m., s. m., pl. visători; f. sg. și pl. visătoare

visătorie s. f., art. visătoria, g.-d. visătorii, art. visătoriei; pl. visătorii

VISĂTOR adj. 1. contemplativ, contemplator, meditativ. (Fire ~oare.) 2. v. romantic.

VISĂTOR adj. 1. contemplativ, contemplator, meditativ. (Fire ~.) 2. romantic, (peior.) romanțios. (Spirit ~.)