VIN subst., cf. și subst. vină și subst. vine pl. de la vină. 1. Vinul, jurător (AO XVIII 471). 2. Vina, Ivașco din Vînești (16 A I 33 9). 3. Vinea act.; Vinia 1501. 4. (16 B 12); Vin/ești s.; -escu, C-din (Î Div). 5. Vineș, M. (IS 279); Vinăsescul munte (AO XVI). 5. Vinăgros pietrar în Botoșani (Sd XI 72); 4 și 5 acomodări după nume străine. V. și Vînă.