VILANELĂ, vilanele, s. f. Cântec vocal cu caracter dansant, specific unor popoare din vestul Europei. – Din fr. villaneile, it. villanella.

vilanelă sf [At: DN² / Pl: ~le / E: it villanella] 1 Cântec polifonic, în măsură binară și mișcare vie, cu caracter umoristic, originar din sudul Italiei, răspândit mai ales în sec. XV și XVI. 2 Poezie pastorală compusă dintr-un număr impar de terțete și terminată cu un catren.

vilanelă s.f. 1 (lit.) Poezie pastorală cu formă fixă (întîlnită îndeosebi în literatura franceză), cuprinzînd 18 versuri, pe două rime. ♦ Scurtă poezie pastorală. 2 (muz.) Cîntec vocal polifonic, în măsură binară și mișcare vie, cu caracter dansant, plin de voie bună, răspîndit mai ales în sec. 15-16. ♦ Piesă cu caracter de dans țărănesc, în măsura de 6/8, cu tempo vioi. • pl. -e. /<fr. villanelle, it. villanella.

VILANELĂ, vilanele, s. f. Cântec vocal cu caracter dansant, specific unor popoare din vestul Europei. – Din fr. villanelle, it. villanella.

VILANELĂ s.f. 1. Scurtă poezie pastorală. 2. Cîntec sau dans țărănesc napolitan din sec. XVI-XVII, plin de voie bună, de vitalitate. [Cf. fr. villanelle, it. villanella].

VILANELĂ s. f. 1. poezia cu formă fixă (în literatura franceză), cu 18 versuri, pe două rime. ◊ scurtă poezie pastorală. 2. cântec vocal cu caracter dansant, de origine napolitană, din sec. XV-XVI, plin de vivacitate ritmică, de voie bună. 3. piesă cu caracter de dans țărănesc, în tempo vioi. (< fr. villanelle, it. villanella)

vilanelă s. f., g.-d. art. vilanelei; pl. vilanele

vilanelă s. f., g.-d. art. vilanelei; pl. vilanele

vilanelă s. f., g.-d. art. vilanelei; pl. vilanele

vilanelă (< it. vilanella; inițial – canzon villanesca „cântec țărănesc”). 1. Compoziție vocală la trei sau patru voci (2), mult răspândită în sec. 16. S-a născut la Neapole, fiind cultivată de compozitorii din acest oraș ca: Gian Tomasso Majo, Giovanni da Nola, Vincenzo Fontana (termenul apare pentru prima oară tot aici, într-o culegere din 1537). Nu se știe dacă originea ei este propriu-zis pop. Mai înrudită ca factură cu frottola*, de la care ia elementul comic și de parodie, v. opune madrigalului*, elegant și rafinat, simplitate, prospețime, stilul omofon*, textele adesea în dialect. Pe la jumătatea sec., v. este preluată și de compozitorii din N Italiei: Willaert și Corteccia. Treptat v. începe să-și schimbe caracterul, apelând la sfârșitul sec. la texte mai rafinate și la o scriitură mai contrapunctică. Își păstrează însă vivacitatea ritmică (înrudindu-se de astă dată cu baletto). Mari compozitori ca Marenzio, Vecchi, Lassus, scriu și ei v. În Germania J. Regnartm în Franța J. Passeran și Richelet, în Anglia Th. Morley au îmbrățișat de asemenea acest gen. 2. Începând cu sec. 19, piesă cu caracter de dans țărănesc, în măsura de 6/8 și tempo (2) vioi (Berlioz, Chabrier, Dukas).