VERISM s. n. Curent literar și muzical (de operă) apărut în Italia la sfârșitul sec. XIX sub influența realismului și a naturalismului francez. – Din it. verismo, fr. vérisme.

verism sn [At: ENC. ROM. / Pl: (rar) ~e / E: it verismo, fr vérisme] 1 Curent literar și muzical (de operă), apărut în Italia la sfârșitul sec. XIX, care abordează teme realiste (și naturaliste) legate de viața cotidiană și de faptele oamenilor simpli. 2 (Pex) Tendință în artă și literatură caracterizată prin abodarea subiectelor legate de viața cotidiană și prin prezentarea realității sub toate aspectele ei.

verism s.n. Curent artistic, literar și muzical (de operă), apărut în Italia, la sfîrșitul sec. 19, care, sub influența naturalismului francez, își propunea să prezinte realitatea vieții cotidiene, a oamenilor simpli, prin observație și analiză, prin veridicitate și prin înlăturarea diferenței dintre frumos și urît, dintre bine și rău. ♦ Ext. Tendință în artă și literatură caracterizată prin abordarea subiectelor legate de viața cotidiană și prin prezentarea realității sub toate aspectele ei. • /<it. verismo, fr. vérisme.

VERISM s. n. Curent literar și muzical (de operă) apărut în Italia la sfârșitul sec. al XIX-lea, care abordează teme realiste (și naturaliste) legate de viața cotidiană și de faptele oamenilor simpli. – Din it. verismo, fr. vérisme.

VERISM s. n. Curent artistic care urmărește să reprezinte realitatea. V. realism.

VERISM s.n. Curent artistic și literar apărut în Italia în sec. XIX, tributar influenței naturalismului francez, care își propune să prezinte realitatea așa cum este, fără a exclude aspectele vulgare și hidoase. [Cf. it. verismo, fr. vérisme].

VERISM s. n. curent artistic și literar apărut în Italia la sfârșitul sec. XIX, care, sub influența naturalismului francez, își propunea să prezinte realitatea vieții cotidiene, întemeiată pe observație și analiză, pe veridicitate. (< it. verismo, fr. vérisme)

VERISM n. Curent în literatură și artă, apărut la sfârșitul sec. XIX în Italia, îndreptat împotriva romantismului. /<it. verismo, fr. verisme

verism s. n.

verism s. n.

verism s. n.

verism (< it. verismo „realism”), școală italiană de operă*, de la sfârșitul sec. 19, al cărei corespondent în literatură a fost realismul, reprezentat de Balzac și Stendhal, apoi de Flaubert, Zola, Maupassant – mai ales în forma sa naturalistă, precum și pozitivismul lui Auguste Comte și determinismul lui Hippolyte Taine în filozofie. Tendința și doctrina v. era înlocuirea libretelor* idealiste cu subiecte inspirate din realitatea vieții cotidiene. Ele erau întemeiate pe observație și analiză, pe veridicitate, pe înlăturarea diferențelor dintre frumos și urât, bine și rău. Liniștea și seninătatea acțiunii din operele clasice au fost înlocuite în opera veristă cu dramatismul și disperarea. Ariile* de coloratură* sau recitativele* lirice au căpătat o tentă melodramatică de un naturalism pronunțat. Înainte ca Mascagni să scrie Cavaleria rusticana (1890) și Leoncavallo Paiațe (1892) – prima redând scene din viața țărănească, a doua, scene din viața circului, Verdi prefigura v. în opere ca Rigoletto, Trubadurul, Othello, Falstaff, mai ales prin tensiunea dramatică și conflictele dintre personaje, descrise fără rețineri. Opera care a stârnit cele mai mari controverse din pricina „naturalismului” său exacerbat a fost Louise (1900) de Gustave Charpentier. Opera a fost comparată cu o „parodie a operei clasice”. Elementele ei muzicale se transformă în adevărate simulacre a ceea ce însemna rafinament și poezie; „vechea serenadă a tenorului din culise este înlocuită cu lamentația unui cântăreț în curtea hotelului, baletul tradițional prin dans, în locul muzicii de lux, miorlăituri, în fine, această operă realistă este de o mare tristețe, aceea pe care o încerci în fața unei copii prea exacte a unor scene penibile din viață”. De un v. „mai liric” sunt și unele dintre operele lui Puccini: Boema, Tosca, Cio-Cio-San. O apropiere s-ar putea face și între v. propriu-zis și maniera în care Berg, de ex., și-a construit operele Wozzeck și Lulu, intensificând paroxistic stările sufletești ale personajelor. V. italian i-a influențat și pe compozitorii școlilor naționale (Smetana, Janácek, Musorgski) sau pe unii compozitori români (Drăgoi, Negrea).