2 intrări

13 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

VÂNTUÍT, -Ă, vântuiți, -te, adj. (Reg.) Nebun. – Cf. vântui.

VÂNTUÍT, -Ă, vântuiți, -te, adj. (Reg.) Nebun. – Cf. vântui.

vântuit, ~ă a [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~iți, ~e / E: vântui] 1 (Pop) Care este bătut de vânt (1) puternic. 2 (Reg; în credințele populare; d. oameni) Lovit de apoplexie. 3 (Reg; în credințele populare; d. oameni) Smintit2 (din cauza „vânturilor rele”). 4 (Buc; Mar; d. oameni) Ușuratic. 5 (Reg; în credințele populare; d. cai) Cu mersul împleticit și nesigur (din cauza „vânturilor rele”). 6 (Reg; în credințele populare; d. cai) Care a devenit greu de stăpânit (din cauza „vânturilor rele”). 7 (Reg; d. oi) Capiu (1). 8 (Mol; Buc; d. piatră) Care se fisurează cu ușurință (din cauza vântului sau a gerului).

vântuit a. 1. furtunatic; 2. fig. posomorît: împăratul era cam vântuit POP.

VÂNTUÍ, pers. 3 vântuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. 2. Tranz. (în superstiții, subiectul este „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. – Vânt + suf. -ui.

vântui [At: VALIAN, V. / Pzi: 3 ~ește / E: vânt + -ui] 1 viim A fi vânt puternic (cu furtună). 2 viu (D. vânt) A sufla cu putere. 3 vtf (Mtp; Mol; Buc; subiectul este „vîntul rău”; c. i. ființe, mai ales oameni) A face să se îmbolnăvească, să devină infirm. 4 vtf (Mtp; Mol; Buc; subiectul este „vîntul rău”; c. i. ființe, mai ales oameni; spc) A face să devină nebun. 5 vr (Reg; d. piatră) A se fisura cu ușurință în urma expunerii la vânt.

vîntui vb. IV. 1 intr. unipers. (despre vînt) A sufla cu putere, vijelios. 2 tr. (în superstiții; cu sub. „vîntul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. • prez.ind. pers. 3 -iește. /vînt+ -ui.

vîntuit, -ă adj. (reg.) Nebun. • pl. -ți, -te. /v. vîntui.

VÂNTUÍ, pers. 3 vântuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios. 2. Tranz. (În superstiții, subiectul fiind „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. – Vânt + suf. -ui.

VÎNTUÍ, pers. 3 vîntuiește, vb. IV. 1. Intranz. (Popular, despre vînt) A sufla cu putere, vijelios. (Impersonal) Cînd pornesc furtunile, se zice că vîntuiește. PAMFILE, VĂZD. 46. ◊ Fig. Pară de răzvrătire a prins să vîntuiască. POPA, B. 191. 2. Tranz. (în superstiții, subiectul fiind «vîntul rău») A face pe cineva să înnebunească sau să ologească. Aceste vînturi bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc, le iau vreo mînă sau vreun picior. PAMFILE, VĂZD. 44. ◊ Refl. Omul peste care dau vînturile rele se vîntuiește. ȘEZ. V 142.

VÎNTUÍT, -Ă, vîntuiți, -te, adj. (Regional) Nebun. Bietul nostru împărat... era cam vîntuit. CONTEMPORANUL, III 732.

A VÂNTUÍ pers. 3 ~iéște intranz. pop. (despre vânt) A sufla cu putere. /vânt + suf. ~ui


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

vântuí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. vântuiéște, imperf. 3 sg. vântuiá; conj. prez. 3 să vântuiáscă

vântuí vb., ind. prez. 3 sg. vântuiéște, imperf. 3 sg. vântuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. vântuiáscă

Intrare: vântuit
vântuit adjectiv
adjectiv (A2)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • vântuit
  • vântuitul
  • vântuitu‑
  • vântui
  • vântuita
plural
  • vântuiți
  • vântuiții
  • vântuite
  • vântuitele
genitiv-dativ singular
  • vântuit
  • vântuitului
  • vântuite
  • vântuitei
plural
  • vântuiți
  • vântuiților
  • vântuite
  • vântuitelor
vocativ singular
plural
Intrare: vântui
verb (VT408)
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • vântui
  • vântuire
  • vântuit
  • vântuitu‑
  • vântuind
  • vântuindu‑
singular plural
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
a II-a (tu)
a III-a (el, ea)
  • vântuiește
(să)
  • vântuiască
  • vântuia
  • vântui
  • vântuise
plural I (noi)
a II-a (voi)
a III-a (ei, ele)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

vântuit

etimologie:

  • cf. vântui
    surse: DEX '98 DEX '09

vântui

  • 1. intranzitiv (Despre vânt) A sufla cu putere, vijelios.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX attach_file 2 exemple
    exemple
    • Cînd pornesc furtunile, se zice că vîntuiește. PAMFILE, VĂZD. 46.
      surse: DLRLC
    • figurat Pară de răzvrătire a prins să vîntuiască. POPA, B. 191.
      surse: DLRLC
  • 2. tranzitiv (În superstiții, subiectul fiind „vântul rău”) A face pe cineva să înnebunească sau să ologească.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC attach_file 2 exemple
    exemple
    • Aceste vînturi bat numai anumite locuri, și dacă se întîmplă că prin acele părți dau peste oameni, îi vîntuiesc, adică îi înnebunesc, îi muțesc, le iau vreo mînă sau vreun picior. PAMFILE, VĂZD. 44.
      surse: DLRLC
    • reflexiv Omul peste care dau vînturile rele se vîntuiește. ȘEZ. V 142.
      surse: DLRLC

etimologie:

  • Vânt + sufix -ui.
    surse: DEX '09 DEX '98 NODEX