UMOARE, umori, s. f. 1. Lichid intercelular, constituind mediul în care trăiesc celulele organismelor. ◊ Umoare apoasă v. apos. Umoare sticloasă v. sticlos. 2. (Franțuzism) Dispoziție sufletească; fire, temperament, caracter. Otilia lămuri lui Felix într-un chip foarte vag cum stau lucrurile, cu o discrețiune care se dovedi mai tîrziu felul ei propriu de-a fi, afară de clipele de umoare sarcastică. CĂLINESCU, E. O. I 53. O să fie silit bietul chinez să bea cinci cești de ceai și șeapte doze de opiu pentru a-și recăpăta buna umoare. CARAGIALE, O. III 140. (În forma umor) Umorul său melancolic venea mai mult din pricina îndelungatelor sale suferinți. NEGRUZZI, S. II 156. – Variante: humoare (CARAGIALE, O. VII 59) s. f., (2, învechit) umor s. n.