ULEMA, ulemale, s. f. Membru al clerului musulman (care avea și atribuții de legiuitor). – Din tc. ulema.

ulema smf [At: AXINTE URICARIUL, LET. II, 175/38 / V: ulama, ulima sf, ~n sm, ~mă sf / Pl: ~le sf, ~li sm / E: tc ulema] (Tcî) 1 Titlu dat teologilor și legislatorilor din țările Orientului Apropiat. 2 Persoană care are titlul de ulema (1). 3 Funcția ulemaului (2).

ULEMA (pl. -male) sf. Legist musulman și teolog (tîlcuitor al Coranului) (🖼 5154): imamii, muftiii și cadiii sînt ulemale; ieșiră ulemalele și imamii cu hogii și dervișii și făcură rugăciune mare către Mohamed al lor (ISP.) [tc. ulemà].

ULEMA, ulemale, s. f. Membru al clerului musulman (care avea și atribuțiile de legiuitor). – Din tc. ulema.

ULEMA, ulemale, s. f. (Turcism învechit și arhaizant) Membru al clerului musulman, teolog turc. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui Mahomed proroc. SADOVEANU, F. J. 739. Sultanul... porunci de ieși ulemalele (vlădicii) și imamii și toți hogii. ISPIRESCU, M. V. 32.

ulemà f. teolog și legist muzulman (imam, muftiu, cadiu): voi, ulemale, rugați pentru Șahul și oștile sale! BOL. [Turc. ULEMA, savant].

*ulemá f., pl. ale (turc. ar. ulema și ülema, pl. d. alim, erudit, învățat). Teolog și legist la musulmanĭ (imam, muftiŭ, cadiŭ). – Și ulama.

ulama² sf vz ulema

uleman sm vz ulema

ulemă sf vz ulema

ulima sf vz ulema

2) ulamá, V. ulema.

ulema (înv.) s. f., art. ulemaua, g.-d. art. ulemalei; pl. ulemale

ulema s. f., art. ulemaua, g.-d. art. ulemalei; pl. ulemale, art. ulemalele

ulema s. f., art. ulemaua, g.-d. art. ulemalei; pl. ulemale

ulema (-ale), s. f. – Doctor în legi la mahomedani. Tc. (arab.) ulema (Șeineanu, III, 126), cf. sb., sp. ulema.