ULEMÁ, ulemale, s. f. Membru al clerului musulman (care avea și atribuții de legiuitor). – Din tc. ulema.

ulema smf [At: AXINTE URICARIUL, LET. II, 175/38 / V: ulama, ulima sf -n sm, ~mă sf / Pl: ~le sf, ~li sm / E: tc ulema] (Tcî) 1 Titlu dat teologilor și legislatorilor din țările Orientului Apropiat. 2 Persoană care are titlul de ulema (1). 3 Funcția ulemaului (2).

ULEMÁ, ulemale, s. f. Membru al clerului musulman (care avea și atribuțiile de legiuitor). – Din tc. ulema.

ULEMÁ, ulemale, s. f. (Turcism învechit și arhaizant) Membru al clerului musulman, teolog turc. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui Mahomed proroc. SADOVEANU, F. J. 739. Sultanul... porunci de ieși ulemalele (vlădicii) și imamii și toți hogii. ISPIRESCU, M. V. 32.

ulemà f. teolog și legist muzulman (imam, muftiu, cadiu): voi, ulemale, rugați pentru Șahul și oștile sale! BOL. [Turc. ULEMA, savant].

*ulemá f., pl. ale (turc. ar. ulema și ülema, pl. d. alim, erudit, învățat). Teolog și legist la musulmanĭ (imam, muftiŭ, cadiŭ). – Și ulama.

ulemă sf vz ulema

ulemá s. f., art. ulemáua, g.-d. art. ulemálei; pl. ulemále, art. ulemálele

ulemá s. f., art. ulemáua, g.-d. art. ulemálei; pl. ulemále

ulemá (-ále), s. f. – Doctor în legi la mahomedani. Tc. (arab.) ulema (Șeineanu, III, 126), cf. sb., sp. ulema.