TĂVĂLEALĂ s. f. 1. Faptul de a tăvăli; bătaie, trînteală. Să sculăm tot satul și să-i tragem o tăvăleală. DELAVRANCEA, V. V. 181. S-ar fi sfîrșit rău pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală dacă nu-i dădea fratelui prin minte o stratagemă. CARAGIALE, O. I 366. Se trîntesc, se rup cu ciocul și mănîncă tăvăleală. EMINESCU, O. IV 227. 2. Fig. (În expr.) A (o) duce (sau a ține) la tăvăleală = a) (despre oameni) a fi rezistent la munci grele, a suporta eforturi fizice mari. Sînt, slavă domnului! sănătos și voinic, duc bine la tăvăleală. CARAGIALE, O. III 289; b) (despre lucruri) a fi rezistent, a nu se strica ușor, a putea fi întrebuințat multă vreme.