TĂMĂDUIRE, tămăduiri, s. f. Acțiunea de a tămădui; vindecare, însănătoșire, lecuire. ◊ Fig. În mine, chinuri port cotropitoare, Le-am cătat tămăduire-n răzbunare-asupra ta, Dar de ele numai moartea, blînda moarte, m-a ierta. DAVILA, V. V. 189. ◊ Expr. (Cu aluzie la sărbătoarea creștină cu același nume) Izvorul tămăduirii = loc cu ape de băut sau de scăldat, care au proprietatea de a vindeca anumite boli. Balta în care ne găsim este adevăratul izvor al tămăduirii. ALECSANDRI, O. P. 268. Emsul este pustiu, însă cum se arată primăvara, el începe a se găti ca să primească mulțimea călătorilor, pre care îi aduc la izvorul tămăduirii... trăsurile de la Coblența. NEGRUZZI, S. I 326.