TĂBÎRCI, tăbîrcesc, vb. IV. (Mold.) 1. Tranz. A duce, a purta o greutate în brațe, în mîini sau în spinare; a tîrî după sine ceva greu. Un moșneag... călca pe urmă-i, abia tăbîrcind un geamantan jerpelit. C. PETRESCU, O. P. I 66. Gîfîind din greu, au tăbîrcit sacii plini, coborîndu-i în barcă. BART, E. 332. Femeia lui Ipate și cu argatul tătîne-său tăbîrcesc sacul cum pot, îl pun într-o căsoaie pe cuptori după horn. CREANGĂ, P. 176. 2. Refl. A se cățăra cu greutate, a se opinti (să se urce). Tătuca bătrîn s-o suit pe umerile lui Vasîli... și, după ce s-o mai tăbîrcit cît s-o mai tăbîrcit, o agiuns pe gard deasupra. ȘEZ. VIII 56. ♦ A merge cu greu (din cauza unei sarcini pe care o porți); a se tîrî. Moșneagul se tăbîrci după el pe sub masă, pe sub pat, prin unghere. I. CR. III 242. Văzură pe Vlad tăbîrcindu-se cu ușile în spate. ȘEZ. V 133.