TÎNGUITOR, -OARE, tînguitori, -oare, adj. (Mai ales despre sunete, glasuri, melodii) Care se tînguiește, care este plin de durere; jalnic, plîngător, tînguios. Lămurea și tîlmăcea vestea cea proaspătă c-un glas tînguitor și răgușit. SADOVEANU, O. VII 79. Îl iscodi deodată cu glasul lui tînguitor. REBREANU, R. I 138. Clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Adverbial) Se dădu îndărăt și exclamă tînguitor: Nu rîd, nea Vasile, zău dacă rîd de dumneata. DUMITRIU, N. 231.