TÎLC, tîlcuri, s. n. 1. Înțeles, sens, rost, semnificație. Trebuie să căutăm tîlcul lucrurilor și al faptelor. CAMIL PETRESCU, O. I 342. Se mai aflase iarăși de cătră acei care stăruiesc și socotesc ca să afle toate, că și porecla postelnicului Ștefan avea un tîlc. SADOVEANU, F. J. 517. Bătrîna își încreți pielița frunții osoase, încercînd să prindă tîlcul cuvintelor. C. PETRESCU, A. 397. ◊ Loc. adv. Cu tîlc = cu subînțeles; cu rost, cu socoteală. Mă gîndesc uneori, tovarășe profesor, că Floarea fu jertfă și visul cu tîlc. SADOVEANU, A. L. 150. Călugării care trecură pe lîngă el îl priviră... zîmbind cu tîlc. STĂNOIU, C. I. 146. ♦ Interpretare, explicație. Pînă noaptea tîrziu bătrînii au stat de vorbă dînd fel de fel de tîlcuri scrisorii. BASSARABESCU, S. N. 133. 2. Glumă alegorică, fabulă, pildă. Și se iau ei ba din tîlcuri, ba din cimilituri, ba din pîcîlit, ba din una, ba din alta. CREANGĂ, P. 168. ◊ Expr. A vorbi în tîlcuri = a vorbi în pilde, figurat, alegoric. Dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni, numai pentru că vorbește mai în tîlcuri decît alții... cere trei husăși pe lună. CREANGĂ, A. 16. Vorbești numai în tîlcuri, să nu te mai priceapă nimeni. ȘEZ. I 100.