túrtă f., pl. e (lat. pop. tŭrta și tŏrta, turtă, de unde vine și it. sp. pg. torta, fr. tourte. D. rom. vine ngr. bg. sîrb. túrta. V. tortă). Pîne lată și rătundă făcută din cocă (nu din aluat, adică nedospită): fiecare-șĭ trage spuza pe turta luĭ (vorbește în folosu luĭ propriŭ). Lucru de forma turteĭ: turtă de ceară, galben (la față) ca turta de ceară (În Mold. numaĭ: galben ca ceara). Tătăișă (Trans.). Fam. Iron. A face turtă, a turti în bătaĭe. Pl. Un fel de prăjitură de post care se face la Crăcĭun din multe foĭ supțirĭ prăjite și opărite în sirop și separate între ele pintr’un amestec de nucĭ pisate și zahăr pisat. Pin gust se apropie de baclava, care e făcută cu unt. Poporu le consideră ca „pelincile luĭ Hristos”. Turtă dulce, un fel de prăjitură nedospită făcută din făină, mĭere, zahăr și oŭă (Aspectu eĭ e năhutiŭ. Se vinde mult la sărbătoarea Moșilor). Turta lupuluĭ, stricnină. Adv. Beat turtă, beat în cît rămîne jos „ca turta”.^[1] corectat(ă)