TROSCOT s. n. Plantă erbacee cu tulpina ramificată întinsă pe pămînt, cu flori hermafrodite verzi, pe margine roșii sau albe; crește mai ales pe marginea drumurilor și pe locurile necultivate (Polygonum aviculare); sporiș, tîrsoacă, troscovă. Ca să uit ce-am învățat, Tu mi-ai așternut în pat Troscot și sulfine. COȘBUC, P. I 184. Stăi, prietene, zise ist cu boii, cari se tot smuceau din funie, văzînd troscotul cel fraged și mîndru de pe lîngă drum. CREANGĂ, P. 40. Un tînăr plăieș a cărui cal asudat păștea înșalat troscotul ce creștea pe lîngă ziduri. NEGRUZZI, S. I 169. Pe cel cîmp nemărginit Cu negară învelit Și cu troscot coperit. ALECSANDRI, P. P. 80. ◊ (În comparații) Uscați îs covrigii, cumătră?... Uscați troscot. ALECSANDRI, T. 1538. ♦ (Neobișnuit) Nutreț pentru vite. Și păpușoiul, uite-l, nici de troscot n-o să fie bun cînd l-om tăia la toamnă. PAS, L. II 248.