trocan sn [At: SĂGHINESCU, V. 73 / Pl: ~e, ~uri / E: troacă + -an] 1-2 (Reg; aug) Troacă (1) (mare).

trocán, V. troc 1.

troc¹ sn [At: DR. II, 879 / Pl: ~uri / E: fr troc] Schimb în natură (apărut în comuna primitivă), constituind forma cea mai simplă a comerțului Si: (îrg) trampă¹ (1), (înv) trămpăluire.

troc³ sn vz troacă

1) troc n., pl. urĭ (sas. trok, germ. long. trog, de unde și vfr. troc și it. trusgo, truogolo, troc. V. troacă). Trans. Munt. Mold. Covată, chersîn, albie (de plămădit, de dat mîncare vitelor, de spălat rufele, de legănat copiiĭ): a ĭeșit cu trocu să arunce lăturile (Ĭal. Șez. 30, 205, și VR. 1928, 9, 207 și 213). – Augm. trocán, pl. e (Șez. 30, 168). Dim. trocățică, pl. ele (Cov.).

trocan, trocane, s.f. (reg.) troască mare, clopot.