TRIBUNAL, tribunale, s. n. 1. Instanță judecătorească. Tribunalele apără regimul de democrație populară și cuceririle poporului muncitor: asigură legalitatea populară, proprietatea obștească și drepturile cetățenilor. CONST. R.P.R. 33. ◊ Tribunal popular (de oraș, de raion, de raion orășenesc) = instanță ordinară competentă să judece în fond toate cauzele, de orice natură (cu excepția celor date prin lege în competința altor instanțe). Tribunal regional (și tribunalul capitalei R.P.R.) = instanțe ordinare de recurs (sau, în mod excepțional, instanțe de fond). Tribunal militar = instanță specială care judecă infracțiunile săvîrșite de militari sau cele care privesc securitatea statului. Tribunal suprem = instanță care are în competința sa judecarea numai a anumitor cauze excepționale și care supraveghează activitatea judiciară a tuturor instanțelor judecătorești din țară. ♦ (În vechea organizare judecătorească) Instanță de judecată cu competință generală, intermediară între judecătorie și curtea de apel, care își întindea jurisdicția asupra unui județ. Slimuiesc asupră-mi o jalobă întinsă Voind ca să mă tragă pe loc la tribunal. NEGRUZZI, S. II 214. ◊ Fig. Voi apela la tribunalul imparțial al marelui public. CARAGIALE, O. VII 506. 2. Sediul tribunalului (1). Năpăstuiți ai soartei tîrîți pe treptele tribunalelor. BOGZA, A. Î. 489. Ce vrei să aflu de la tine?... Că te vei duce de aci la fabrică sau pe șantier sau la tribunal, unde muncești. SEBASTIAN, T. 169. Am început a merge regulat la tribunal. ALECSANDRI, T. I 371. 3. Completul care judecă o cauză, un proces. – Pl. și: tribunaluri (HASDEU, I. V. 200, NEGRUZZI, S. I 63). – Variante: (popular) trebunal (DUMITRIU, B. F. 107, MAT. FOLK. 667), trebunar (CARAGIALE, T. II 29) s. n.