TREBUȘOARĂ, trebușoare, s. f. (Și în forma trebșoară) Diminutiv al lui treabă. 1. v. treabă (1). Omul, că-i numai om, și cîte trebșoare nu mai are. RETEGANUL, P. V. 17. 2. v. treabă (2). Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara, zise Ipate. CREANGĂ, P. 159. 3. v. treabă (3). Amîna din zi în zi... această poznașă trebușoară și gingașă în multe privinți. CREANGĂ, P. 141. Trăiau cu dibăcie, făcîndu-și trebușoarele pe sub mînă. CONTEMPORANUL, IV 502. Vă roagă... să-i faceți o trebșoară. TEODORESCU, P. P. 131. – Variantă: trebșoară s. f.