TOVARĂȘ, -Ă, tovarăși, -e, s. m. și f. 1. Persoană considerată în raport cu alta de care este legată prin activitate, prin viața dusă în comun sau prin militarea pentru aceeași cauză. [Hrișa] era oșteanul cel mai tînăr dintre cei patru tovarăși ai lui Vașca. SADOVEANU, O. VII 37. Mă, că abraș om s-arată a fi șăful ista, adăugă în șoaptă uncheașul către ceilalți doi tovarăși. BART, S. M. 83. Pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăși! HASDEU, I. V. 62. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și indicînd împrejurările în care s-a realizat legătura, implicit caracterul ei temporar sau permanent) Se așeză și privi tovarășii de așteptare. C. PETRESCU, C. V. 128. Domnul Herdelea vrea să-i fie tovarăș de drum. REBREANU, R. I 232. Iaca și tovarășii mei de cetate. ALECSANDRI, T. II 9. ◊ Tovarăș de viață = soț, soție. Eu nu te mai socotesc nevastă și tovarăș de viață. DAVIDOGLU, M. 62. Ai un tovarăș de viață excelent, care te înțelege. C. PETRESCU, Î. II 236. Tovarășă de viață = soție. ♦ Epitet dat unei ființe sau unui lucru care însoțește pe om în mod constant. Grivei, tovarășul meu drag. Nerăbdător așteaptă-n prag. IOSIF, PATR. 15. Calu-i alb, un bun tovarăș. EMINESCU, O. I 103. În sobă arde focul, tovarăș mîngîios. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Fig. Se și spune despre cîntece și dansuri că ele sînt un tovarăș nedespărțit al poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 1/1. ♦ (Întrebuințat izolat sau înaintea numelui sau a titlului unei persoane) Termen folosit între oamenii muncii cînd se adresează unul altuia sau cînd vorbesc despre un al treilea. Sosiră cei doi tovarăși de la Comitetul județean de partid. DUMITRIU, V. L. 62. 2. Asociat (la o întreprindere comună), părtaș. [Jupînul] a fost tovarăș cu mine... – A fost, dar nu mai este. DELAVRANCEA, O. II 288. Începuse a mișca binișor la meseria lor de cînd se făcuseră tovarăși. ISPIRESCU, L. 370. Astfel formată, această societate ajunsese la 1820 să numere 200000 de tovarăși. GHICA, S. 97.