TOPUZ, topuzuri, s. n. (Învechit și arhaizant) Măciucă cu capul îmbrăcat în argint bătut cu nestemate, care constituia unul dintre semnele învestiturii domnești conferite de sultan. V. buzdugan. Ăl mare a rămas cu topuzu-mpărătesc... Puțin lucru e să împărătești? CARAGIALE, O. III 107. Așadar, în vîrful scării sociale [era] un domn cu topuzul în mînă și cu legea sub picioare. ALECSANDRI, C. 234. Padișahul mi-a dat sabie și topuz ca să vă sfărîm oasele cînd vă veți răzvrăti. FILIMON, C. 62. ◊ Loc. adv. Cu topuzul = cu sila, cu forța; cu brutalitate. Îți spun drept, boierule, mă tem. De aia zisei că nu e potrivit să-i iai cu topuzul. SADOVEANU, M. C. 180. Mi-au trimes alaltăieri socoteala și au cerut cu topuzul ca să-i plătesc. KOGĂLNICEANU, S. 120. ♦ Măciucă scurtă, conferită de domn marilor demnitari; p. ext. buzdugan. Primi drept plată Măgura și topuzul armășiei. M. I. CARAGIALE, C. 109. – Pl. și: topuze (FILIMON, C. 115).