tonus sn [At: CĂLINESCU, E. O. II, 220 / Pl: ~uri / E: fr tonus] 1 Stare de ușoară tensiune a mușchilor unui organism sănătos (aflat în repaus). 2 Stare permanentă de excitație (în condiții de repaus) a centrilor nervoși. 3 (Pex; fig) Dinamism (1).

TONUS s. n. Stare permanentă de ușoară tensiune a mușchilor unui organism sănătos (chiar cînd aceștia sînt în stare de repaus). Variațiile acestui potențial [de energie nervoasă] se traduc în afară prin variații ale tonusului muscular. PARHON, O. A. I 276.

TONUS s.n. Stare de funcționare latentă a mușchilor sau a nervilor în repaus, în măsură a se modifica la intervenția diverșilor excitanți. ♦ (Fig.) Energie, vigoare. [< fr., lat. tonus, cf. gr. tonos].

TONUS s. n. 1. stare de funcționare a mușchilor sau a nervilor de repaus, în măsură a se modifica la intervenția diverșilor excitanți. 2. (fig.) energie, vigoare. (< fr. tonus)

TONUS ~uri n. 1) Stare normală a mușchilor sau a centrilor nervoși ai unui organism sănătos. 2) Stare permanentă de excitație a centrilor nervoși în condiții de repaus. 3) fig. Capacitate de a face ceva; putere fizică. /<fr. tonus

tonus s. n., pl. tonusuri

tonus s. n., pl. tonusuri

tonus s. n., pl. tonusuri

tonus (cuv. lat. „ton, sunet”) I. Denumirea lat. a tonului* (întreg). II. T. currens v. psalmodie. III. (în sens de „mod. scară”): 1. Denumirea lat. a modului (I, 3) medieval. V. și tonos. 2. T. mixtus sau commixtus, modul medieval occid. în care finala* și repercussa* aparțin autenticului, dar ambitus-ul* (2) este acela al plagalului; plagal. „T. mixtus est, qui si authenticus fuerit, descensum sui plagalis, si vero plagalis, ascensum sui authentici attingit” (Tinctoris). După unele interpretări (Bernhard Meier), t. mixtus se referă mai mult la formulele (I, 3) și finala împrumutate din alt mod, decât la ambitus. 3. T. peregrinus, un mod străin de cele opt moduri prestabilite.