tíva (bg. otiva, s’a dus), adv. care (în est și sud) arată graba spre un lucru plăcut: cum văzură poarta deschisă, copiiĭ tiva în grădină la mere! Și’n loc. tiva, băĭete = „s’a dus, a zbughit-o”, și ca imperativ glumeț în loc de „du-te, fugĭ”: na banĭ și tiva maĭ repede la dugheană! – Și tivaĭ (Șez. 30, 197). V. amandea, ĭama, fuga.