TINĂ s. f. (Regional) 1. Noroi. Aștepta în întuneric și tină, ca după o ploaie. SADOVEANU, M. C. 53. În capătul din dreapta al șanțului, în tină, Stă singur la o parte un om care suspină. ALECSANDRI, P. A. 213. Că mi-i fața ca huma Și inima ca tina. ȘEZ. I 213. Dă, bade, tot prin grădină, Că nu-i găsi neam de tină, Ci tot iarbă înverzită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 406. ◊ Fig. Căci flamura cea roșă, cu umbra-i de dreptate, Sfințește-a ta viață de tină și păcate. EMINESCU, O. I 63. Ai ridicat un om din tina ticăloșiei. BOLINTINEANU, O. 401. 2. Pămînt. Minuni plăpînde plămădim din tină. BENIUC, V. 7. Spuneți că-i omul o lumină Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin? Nici o scînteie-ntr-însul nu-i candidă și plină, Murdară este raza-i ca globul cel de tină. EMINESCU. O. I 56. 3. (Învechit) Murdărie, necurățenie. Să va șterge mai întîi tina după piept și din obraz. PISCUPESCU, O. 303.