TINEREȚE, tinereți și tinerețe, s. f. (Și în forma tinereță) 1. (În opoziție cu bătrînețe; la pl. cu valoare de sg.) Perioadă de timp din viața omului între copilărie și maturitate. În fața casei noastre Răutul face iaz și se găsește în mijlocul lui un ostrov minunat care mult îmi era drag în tinerețile mele. SADOVEANU, O, VII 51. Oprea, baciul... și-a adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Era unul dintre cei care, încă din frageda lor tinerețe, se chinuiesc pentru a-și schimba firea. BART, S. M. 50. În tinerețea mea eu obișnuiam a mă culca tîrziu. GHICA, S. A. 146. Ce înveți la tinerețe, aceea știi la bătrînețe. ◊ Fig. Revarsă, dulce patrie, în cînturile mele Și tinerețea dorului Și lacrimile tele! BOLINTINEANU, O. 22. Prima tinerețe v. prim (1). ♦ Perioada de la început a existenței unui animal sau a unui copac. 2. Stare a omului tînăr (caracterizată în general prin forță, vigoare, prospețime). Ei, tinerețea, sînge fierbinte. REBREANU, R. I 104. Ia-ți fardurile, că nu fac parale!... Căci tinereța mea nemuritoare E lacomă de lumi mai ideale. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 96. Unii doreau jeratic de bogăție, alții slavă prăpădul pămîntului, tinerețe fără bătrînețe. DELAVRANCEA, S. 97. 3. (Cu sens colectiv) Oameni tineri; tineret, tinerime. Tinerii ca tinerii! La ce se gîndesc tinerețele? CONTEMPORANUL, III 773. - Variantă: tinereță s. f.