TICĂLOȘI, ticăloșesc, vb. IV. Refl. 1. A decădea, a deveni un netrebnic. Acu s-au ticăloșit și boierii și domnul. SADOVEANU, O. I 42. ◊ Tranz. fact. Eu nu cred că omul e un animal ticălos. Cred că burghezia l-a ticăloșit. BARANGA, I. 194. În satele pe care le-au părăsit, zăceau frații lor în întuneric. Îi istoveau bolile, îi ticăloșea neștiința. SADOVEANU, O. VI 462. 2. (Astăzi rar) A cădea în mizerie, a ajunge într-o stare nenorocită, vrednică de plîns; a se nenoroci. Să n-ajung... Să pierz vrun ochi ori vro mînă și să mă ticăloșesc. PANN, la TDRG. 3. (Învechit) A-și exprima compătimirea pentru sine însuși; a se plînge. (Cu pronunțare regională) Adeseori se ticăloșaște pe sîneși cum că abia își cîștigă pînea. GORJAN, H. II 4.