teutonic, ~ă [At: MAIOR, I. B. 64/7 / P: te-u~ / V: (înv) tevt~ / Pl: ~ici, ~ice / E: lat teutonicus, fr teutonique] 1 smf (Îvr) German (1). 2-3 a Teuton (4-5). 4 a Care aparține teutonilor (7) Si: teuton (8). 5 a Referitor la teutoni (7) Si: teuton (9). 6 a În felul teutonilor (7) Si: teuton (10).

TEUTONIC, -Ă, teutonici, -e, adj. Teuton.

TEUTONIC, -Ă adj. Ordin teutonic = ordin de cavaleri-călugări întemeiat de cruciații germani în Palestina (1128), dispărut în sec. XVI. ♦ Teuton. [< fr. teutonique].

TEUTONIC, -Ă adj. germanic. ♦ ordin ~ = ordin de cavaleri-călugări întemeiat de cruciații germani din Palestina (1128), dispărut în sec. XVI. (< fr. teutonique)

TEUTONIC ~că (~ci, ~ce) v. TEUTON. /<fr. teutonique

Teutonic a. Ordin teutonic, ordin religios și militar fundat în 1128, la Ierusalim, de Germani spre a îngriji de cruciații lor bolnavi și răniți; după cruciate, cavalerii teutoni se stabiliri în Europa, cuceriră Prusia în 1228 și fură învinși (1422) de călăreții moldoveni trimiși de Alexandru cel Bun în ajutorul Polonilor. Ei fură suprimați de Napoleon în 1809.

*teutónic, -ă adj. (lat. teutonicus). Al Teutonilor, de Teuton. Ordinu teutonic, un ordin religios și militar austriac înființat la 1128 la Ĭerusalim ca să îngrijească de cruciațiĭ bolnavĭ și rănițĭ. După cruciate, cavaleriĭ Teutonĭ se stabiliră în Eŭropa și cuceriră Prusia la 1228. Purtînd războĭ cu Poloniĭ la 1422, fură învinșĭ la Marienburg (la marea Baltică) de călărețiĭ Moldovenĭ aĭ luĭ Alexandru cel Bun, aliat al Polonilor. Napoleon ĭ-a desființat la 1809.

tevtonic, ~ă a vz teutonic

teutonic (desp. te-u-) adj. m., pl. teutonici; f. teutonică, pl. teutonice

teutonic (te-u-) adj. m., pl. teutonici; f. teutonică, pl. teutonice

teutonic adj. m. (sil. te-u-), pl. teutonici; f. sg. teutonică, pl. teutonice

TEUTONIC adj. v. teuton.

TEUTONIC adj. teuton.