TELEFON, telefoane, s. n. 1. Telecomunicație care permite convorbiri prin mijlocirea undelor electromagnetice, propagate de-a lungul unor fire conductoare; ansamblul instalațiilor necesare în acest scop. Seara aflase că telefonul cu gara Salcia e întrerupt. DUMITRIU, N. 103. De-a lungul șoselei, sîrmele telefonului se încărcaseră de ciorchini albi. C. PETRESCU, S. 200. 2. Aparat înzestrat cu un transmițător și un receptor care, legat de o instalație telefonică centrală, permite convorbiri la distanță. În camera de gardă a salvării zbîrnîie telefonul. BOGZA, A. Î. 27. Vorbește cu directorul, cheamă-l la telefon. DEMETRIUS, C. 18. Va avea și el un birou separat cu telefon. C. PETRESCU, C. V. 129. Cînd au început a zbîrnîi telefoanele cu felicitări și cu întrebări, Elefterescu a rămas năucit. POPA, V. 204. ◊ Telefon interior = telefon în interiorul unei instituții, legat de o centrală telefonică mică, prin intermediul căreia se face legătura cu celelalte posturi dintr-o localitate. ♦ Chemare telefonică. N-a fost nici un telefon din provincie pentru mine? BARANGA, I. 164. ◊ Expr. A da (sau a primi) un telefon = a face (sau a primi) o comunicare telefonică. Nu uita, dă-mi un telefon și trimite-mi băiatul. C. PETRESCU, C. V. 111. ♦ Numărul pe care îl poartă instalația telefonică a unui abonat (și care permite stabilirea legăturilor). Notează-ți telefonul meu.