TEAPĂ s. f. (Adesea precedat de prep. «de» și urmat de un adjectiv posesiv sau de un substantiv în genitiv; de obicei peiorativ) 1. Soi, fel, fire, caracter. Ion știa foarte bine vorbele lui But și ale celorlalți de teapa lui. DUMITRIU, N. 169. Avea pre lîngă dînsul tot prieteni de teapa lui. ISPIRESCU, U. 103. Abu-Hasan a strîns împrejuru-i o ceată de tineri de vîrsta și de teapa lui. CARAGIALE, P. 120. 2. Stare, treaptă, rang social, condiție socială. Nevastă-sa... avea probabil fumuri de cucoană, care-l jigneau pe drept sau pe nedrept, ca o atingere adusă tepei lui. CĂLINESCU, I. C. 164. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus. CREANGĂ, P. 162. Las’, a găsi ea unul de teapa ei. CONTEMPORANUL, V_II 498. Fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui. GHICA, S. 500.