SUSPINARE, suspinări, s. f. Faptul de a suspina. 1. Suspin (1), oftat. Ce răcnete grozave! Ce amară suspinare! NEGRUZZI, S. II 6. Poetul l-astea toate el simte grea mișcare; În palpit crud sloboade o lungă suspinare. BOLLIAC, O. 69. ◊ (Metaforic) Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite, se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturii. ODOBESCU, S. A. 316. Era la ceasul tainic... Cînd marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea. ALECSANDRI, O. 76. 2. Suspin (2). Cîte necazuri și cît plîns cu suspinare! CONACHI, P. 82. ◊ (Poetic) Tace în frunziș privighetoarea, Cu pieptul sfîșiat de suspinări. CERNA, P. 167.