SURLĂ¹, surle, s. f. Instrument muzical în formă de fluier cu mai multe găuri și cu unul din capete lărgit în formă de pîlnie, folosit altădată (mai ales în armată). La țipetele prelungi ale surlelor, la bătaia tîmpenilor, oastea care aducea în scaunul Moldovei pe Tomșa porni. SADOVEANU, O. VII 11. Cînd și cînd un cîne urlă Ca din surlă. TOPÎRCEANU, P. 53. Iar din Jiu, din apă sfîntă, Iese cîntec vitejesc, Și cu glas de surle cîntă Tot poporul romînesc. COȘBUC, P. II 110. ◊ (Învechit, în construcție cu verbele «a zice», sau «a da») Slujitorii deteră în tîmpine și în surle, și în toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagă. ISPIRESCU, L. 2. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot, cu scandal. Degeaba îi scoateți cu surle și zgomot din sat, dacă acolo, pe cîmp, ei dorm fără teamă. MIHALE, O. 161.