SURIU, -IE, surii, adj. Care bate în sur, aproape sur. În fereastră, întunericul mai stăruia doar ca o perdea subțire, surie, a nopții spre sfîrșite. MIHALE, O. 386. Îți scriu sub o lumină surie și tristă, care mă face a zări literile mele ca prin un văl subțire. ALECSANDRI, S. 242. Am o vacă surie, Vine din pustie, Cuprinde luncile Cu brîncile (Negura). GOROVEI, C. 237. ♦ (Substantivat) Culoare care bate în sur. Suriul negurilor plutitoare se prinsese mai întîi de pomi și case; acum se întindea ușor peste ogrăzi și-n largul ulițelor. MIHALE, O. 207. ♦ (Despre părul omului) Ușor încărunțit. Suptă și uscată, fața i se gălbejise de tot și o năpădise un păr suriu, – îndesit ca pîsla pînă spre urechi și gură. MIHALE, O. 526. Barba sa surie și stufoasă îi acoperea jumătate de obraz. GANE, N. II 78. Capul era dezbrăcat de păr și numai în vîrf vițe surii și strălucitoare se clătinau. RUSSO, O. 48.