SUPRAFAȚĂ, suprafețe, s. f. 1. Element geometric cu două dimensiuni; partea exterioară sau de deasupra a unui corp; față. Se uită la suprafețele... colțuroase ale pereților de stîncă. DUMITRIU, N. 149. Întunericul serii de vară învăluise cerul și pămîntul într-o apă adîncă, albăstrie, la suprafața căreia, colo sus de tot, scînteiau stelele. DAN, U. 52. Colonelul își sprijini spatele de rezemătoarea scaunului și mîinile și le întinse una alăturea de alta, pe toată suprafața mesei. SAHIA, N. 75. ◊ Loc. adv. La suprafață = fără a pătrunde în esența lucrurilor, în mod superficial. Pictura de gen, practicată cu o deosebită măiestrie de pictorii flamanzi și olandezi, se mulțumea însă să înfățișeze doar la suprafață viața, nescoțînd la iveală conflictele și contradicțiile existente în sînul societății vremii. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/4. 2. Întindere delimitată (de teren, de pădure etc.) considerată sub raportul lungimii și lățimii (și măsurată în unități la pătrat). Suprafață arabilă. ◊ Suprafață de respirație = suprafață pulmonară care dă capacitatea respiratorie. Bolnava se înăbușea. Suprafața de respirație se micșora din zi în zi. BART, E. 387. ♦ (Geom.) Arie limitată de o linie închisă (frîntă sau curbă). Suprafața dreptunghiului.