stiuldic sn vz știuldic

stiulbic sn vz știuldic

stiulbuc sn vz știuldic

stiuldici v vz știuldica

știuldic [At: LB / V: (reg) știulbic, stiulbuc, st~, ~ilbic, ~iolbic, ~iol~, ~irbic, ~Ibic, ~Ibiuc, ~Ibuc, ștol~, ștulbic, ștulbiuc, ștu~ sn / Pl: (2-3) ~uri, ~ice / E: fo cf știobâlc] 1 i (Trs) Știobâlc. 2 sn (Reg) Prăjină lungă, cu un capăt în formă de măciucă, folosită de pescari pentru a stârni peștele Si: (reg) ștulbeu. 3 sn (Buc; Mol) Prăjină cu care se împinge luntrea.

știuldica [At: DDRF / V: (reg) stiuldici (Pzi: ~icesc), ~lbi~ / Pzi: ~iuldic (A: nct) / E: știuldic] 1-2 vtr (Trs; Buc) A (se) știobâlcăi (1-2). 3 vi (Trs; îf știulbica) A aluneca (1). 4 vt (Reg; c. i. pești) A stârni cu știuldicul (2).

ȘTIULDÍC interj. (Regional) Bîldîbîc. Cînd a văzut că întindem puștile cătră el să-l pușcăm, știuldic! în fundu fîntînii, și nu l-am mai văzut. RETEGANUL, la CADE.

ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Regional) A se cufunda cu zgomot în apă. Se știuldică în fundul fîntînii. RETEGANUL, la CADE.

ȘTIULDÍC interj. (Reg.) Știobâlc, huștiuluc, bâldâbâc. – Onomatopee.

ȘTIULDICÁ, știuldíc, vb. I. Refl. (Reg.) A se cufunda cu zgomot în apă. – Din știuldic.

ȘTIULDÍC interj. v. bâldâbâc.

știuldic interj. v. BÎLDÎBÎC.

știuldíc², știuldícuri și știuldíce, s.n. (reg.) 1. prăjină lungă pe care pescarii o folosesc pentru a stârni peștii spre plase. 2. prăjină cu care se împinge luntrea în bălțile mai puțin adânci.

știuldicá, știúldic, vb. I (reg.) 1. (refl.) a se cufunda cu zgomot în apă. 2. (în forma: știulbica) a aluneca. 3. (despre pești) a stârni cu știulbucul (cu prăjina).