STANĂ, stane, s. f. (Mai ales determinat prin «de piatră») Bolovan mare de piatră; p. ext. stîncă. Stana de piatră din vîrful unui munte stă neclintită vreme de veacuri. SANDU-ALDEA, U. P. 32. Au înghețat sloi, și baba și oile s-au prefăcut toate în stane de piatră... risipite ca o turmă, pe muntele care, de-atunci, se cheamă Babele. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Nesecata ei durere o prefăcuse în stană de piatră. ODOBESCU, S. III 302. ◊ (Metaforic) Isbășescu, stană de piatră lîngă fereastră, nu clintise nici cînd a intrat logofătul. REBREANU, R. II 191. ◊ Expr. A rămîne (sau a sta, a fi etc.) ca o stană de piatră = a rămîne (sau a sta etc.) nemișcat, neclintit, încremenit. Maria a rămas locului ca o stană de piatră. DAVIDOGLU, M. 30. După ce coborî grabnic treptele de piatră și începu a păși vesel, pe sub arcurile copacilor în floare, dintr-o dată se opri, încremeni în loc ca o stană de piatră. SADOVEANU, M. 120. ♦ (Regional, în expr.) Stană de sare = bolovan de sare. – Variante: (regional) stan, stanuri (EMINESCU, N. 49, RETEGANUL, P. I 6, ȘEZ. II 202), stean, steanuri (SLAVICI, O. I 339, MARIAN, T. 91), s. n.